Viitorul Patriarh Nicodim s-a născut în satul Pipirig, la 6 decembrie 1864 cu numele de Nicolae Munteanu.

A intrat la Seminarul Veniamin Costache din Iași în 1882, iar cand l-a terminat, în 1890, a devenit ucenicul Mitropolit Iosif Naniescu fiind trimis să-și continue studiile la Academia Teologică „Petru Movila” din Kiev, unde va fi coleg cu viitorul Primat al Greciei, Hrisostom al Atenei. Imediat după, terminarea studiilor, în 1894, la 29 de ani, intra în monahism la mănăstirea Neamț, moment în care își schimbă numele de Nicolae în Nicodim. După cinci zile de la tunderea în monahism, este hirotonit ierodiacon. [1]

Întors de la Kiev la Iași, în 1896, e hirotonit preot-ierodiacon, iar în 1900, atinge culmea cea mai înaltă la care putea spera un călugăr de mănăstire,  arhimandrit mitrofor.
În 1903 este numit „arhimandrit de scaun” pe lângă Mitropolia Dunării de Jos și i se încredințează conducerea Seminarului teologic din Galați. Aici rămâne până în 1912, când este numit Episcop de Huși, calitate în care, în anul 1917, primește misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care a hotărât reînființarea Patriarhatului rusesc.[2] Păstorește la Huși până în 1923, anul în care hotărăște să se întoarcă la Mănăstirea Neamț, unde ca stareț, va da o nouă strălucire mănăstirii. Iată cum descrie scriitorul Mihail Sadoveanu, activitatea pe care a desfășurat-o cel care avea să devină Patriarhul Nicodim: „De la Paisie mănăstirea Neamțu nu se mai bucurase de asemenea conducător vrednic. Trecerea părintelui Nicodim pe la Neamțu a însemnat renasșterea acestei vechi și frumoase ctitorii”.[3]

Datorită operei sale cărturăreşti, a fost ales membru de onoare al Academiei Române la data de 15 octombrie 1918. Universitatea din Cernăuţi l-a proclamat „doctor honoris causa” în 1920.[4] Pe 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei, cu sediul al Iaşi, ca urmare a morţii mitropolitului Pimen. În urma morții Patriarhului Miron Cristea, survenită în anul 1939, a fost chemat să ia în primire, Locotenența de Patriarh. A refuzat însă să candideze la Patriarhat dar la 30 iunie 1939, cu două luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Patriarh cu aproape unanimitate de voturi, după ce, consimțise să-și depună candidatura.[5] Cuvintele rostite de I. P. S. Sa la investitură, arată programul său de activitate: „Voi evangheliza poporul, voi vesti legea Domnului cu timp și fără timp, voi creștina mereu poporul și-l voi sfinți, până vor deveni toți, dacă e cu putință, cetățeni destoinici ai Împărăției Cerești și prin aceasta, cetățeni destoinici ai împărăției pământești, ai Patriei”.

Cei nouă ani de patriarhat au fost unii dintre cei mai grei din epoca contemporană, şi de aceea, în decurs de doi ani, şi-a dat demisia de trei ori. Astfel, în toamna lui 1940, când la guvernarea țării a venit Antonescu, păstorirea i-a fost pusă la grea încercare de noua conducere a Ministerului cultelor, care, a încercat să intervină în treburile Bisericii, încălcând atribuţiile patriarhului şi dându-i de înţeles că, în noile împrejurări, ar fi mai potrivit să se retragă. În aceste condiţii, la 30 septembrie 1940, prin două scrisori adresate regelui Mihai şi generalului Ion Antonescu, vlădica Nicodim, judecându-se aspru, şi-a mărturisit dorinţa de a se retrage la Mănăstirea Neamţ, aducând ca argumente vârsta înaintată şi starea sănătăţii. Cererea i-a fost respinsă, trimiţându-i-se scrisorile înapoi, fără nici o rezoluţie. O va repeta de două ori, la 29 şi 30 ianuarie 1941, dar cu acelaşi rezultat, încât, neavând de ales, a rămas la locul său, dăruindu-se Bisericii şi neamului.[6] Nicodim a avut un rol benefic în ceea ce priveşte situaţia evreilor, intervenind pe lângă mareşalul Ion Antonescu de a nu-i deporta din Basarabia şi Bucovina în Transnistria.

Presiunile uriaşe la care a fost supus patriarhul i-au agravat boala, în iunie 1946 fiind la un pas de moarte. Epuizat, el îşi înainta demisia regelui, pe 3 octombrie 1947, respinsă de rege care- scria: „Prezenţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre în fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să rămâneţi Patriarhul României pentru binele şi bucuria tuturor“. Bătrânul Nicodim accepta iar pentru că starea sa de sănătate se agrava, a fost adus de la Neamţ la Bucureşti. Din palatul patriarhal a aflat la sfârşitul lui decembrie 1947 vestea abdicării regelui. Atunci bătrânul patriarh a rostit: „Dacă a plecat el, eu nu mai am nici un rost“.

Nu va mai trece mult timp şi tristul eveniment al morţii patriarhului se va petrece vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Lovitura fatală a constituit-o o pneumonie pe care a contactat-o în ultima sa deplasare, făcută la Curtea de Argeş, în încercarea disperată de a arăta că este activ. Înmormântarea patriarhului Nicodim a avut loc în data de 4 martie. Doar Patriarhia Ecumenică şi Bisericile Ortodoxă Rusă şi Bulgară şi-au trimis reprezentanţi la eveniment, cel mai înalt în rang fiind trimisul Moscovei, arhiepiscopul de Praga, IPS Elefterie. [7]

A fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.

[1] http://ziarullumina.ro/istoria-crestinismului-mxi-nicodim-munteanu-1939-1948-patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane-i–56057.html; Constantin Tomșa, Personalități ale culturii din județul Neamț, Editurile Crigarux & Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2014, p. 51.

[2] Antonie Plamadeala, Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, p. 50-56.

[3] Mihail Sadoveanu, Ctitoria de la Neamțu în „Nicodim Pace voua!”, s. l., 1945, p. 7.

[4]  Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1999, p. 356.

[5] Gheorghe Vasilescu – Nicodim, al doilea Patriarh al României în „Magazin istoricˮ, nr. 5, 1998, p. 42-45.

[6] http://ziarullumina.ro/istoria-crestinismului-mxxiii-nicodim-munteanu-1939-1948-patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane-xiii–55466.html

[7] http://ziarullumina.ro/patriarhul-nicodim-in-anii-instaurarii-democratiei-populare-1944-1948–33507.html