S-a născut la Filioara, la 17 aprilie 1875 într-o familie moldovenească. Și-a petrecut copilăria la Pașcani și a terminat conservatorul din Viena. A fost căsătorită cu magistratul Gheorghe Moscu. Deşi foarte dotată, nu va avea o carieră muzicală, fiind deja căsătorită şi mamă a trei copii, dar mulţi ani va da lecţii de pian. Stabilită pentru o perioadă mai lungă la Buzău, cultivă relaţii din ce în ce mai întinse, în special în lumea literară şi muzicală (Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu, C. Stere, G. Ibrăileanu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Eugen Lovinescu sau N.D. Cocea).[1]

Impusă de G. Ibrăileanu în paginile revistei „Viaţa Românească”, unde a şi debutat, publicând, apoi, permanent, în „Sburătorul”, „Adevărul literar şi artistic” şi „Rampa”, se bucură de aprecierea lui E. Lovinescu şi G. Călinescu. Autoare a câtorva cărţi, „Ada Lazu” (1911), „Nataliţa” (1916), „Tulburea” (1922) şi „Făclii în noapte” (1930), Constanţa Marino-Moscu a stimulat interesul lui G. Topîrceanu, Hortensiei Papadat-Bengescu, Otiliei Cazimir şi Luciei Mantu pentru epica sa extrem de valoroasă, estetic vorbind, întrucât se constituie, de fapt, într‑un incitant jurnal al unei existenţe traumatizante. Epistolele sale, nepublicate, conţin note, precizări, mărturii şi comentarii privitoare la itinerariul fizic şi spiritual al prozatoarei, care, în casa din Mănăstirea Văratec, a scris unele dintre cele mai frumoase pagini din literatura română. Aici, în linişte şi singurătate, a scris şi trimis confraţilor săi un impresionant număr de epistole ce cuprind, unele dintre ele, autentice pagini de literatură. Relevantă e şi epistola trimisă prozatoarei Sandra Cotovu (1898–1987), una dintre prietenele sale cele mai apropiate şi, în acelaşi timp, confidentă.[2]

Scrisorile către G. Ibrăileanu, G. Topârceanu, Otilia Cazimir, Hortensia Papadat-Bengescu vibrează de pasiunea comunicării şi dau măsura adevărată a talentului său. De numele ei se leagă însă o poveste cu iz romanesc, un caz de istorie literară ceva mai ciudat. În noiembrie 1906, în  primul an de apariţie al revistei “Viaţa românească”, Constanţa Moscu îi trimite lui G. Ibrăileanu (cu care nu făcuse cunoştinţă, dar cu a cărui soţie, Elena, fusese colegă de şcoală) o scrisoare, solicitându-i sprijinul „într-o chestiune foarte delicată“. Îi cerea, nici mai mult nici mai puţin decât, să nu mai publice în revistă romanul lui Mihail Sadoveanu, “Mariana Vidraşcu”, din care deja apăruse în numărul din octombrie un prim episod.[3]

Constanța Moscu, se regăsește în personajul lui Sadoveanu și constată că textul publicat în revista „Viaţa românească” era o traducere a unui text scris în franceză chiar de către ea, de fapt amintiri din tinerețea ei, pe care le dădu-se spre lectură tânărului Sadoveanu, așadar ar fi fost un plagiat. Jurnalul său, pentru cpă era un jurnal, scris în franceză sub titlul „A travers la vie”, conținea amintiri triste din copilăria și adolescența sa.

Lui Sadoveanu i s-a părut interesantă viața acesteia  și un posibil subiect de nuvelă. Constanţa Moscu îl acuză de „găteală cu pene străine“ şi dă de înţeles că îl va ierta dacă Sadoveanu va fi de acord ca ea să scrie continuarea la episodulk publicat în revista literară: „Cine ştie… poate în alt chip, pieptănând adaosurile Dtale şi scoţând o parte din adevăr, ai fi putut publica o nuvelă, nu un roman”.

Pentru că Izabela Sadoveanu refuză să o sprijine, autoarea apelează, astfel, la arbitrajul lui G. Ibrăileanu. Rezultatul nu a avantajat nici o tabără, continuarea prozei „Mariana Vidraşcu” nu va mai fi publicată niciodată. Peste „cazul“ Mariana Vidraşcu se va aşterne praful pentru mai mult de o jumătate de veac. Abia în 1960, într-un număr omagial dedicat lui Mihail Sadoveanu, revista „Luceafărul” publică nişte fragmente inedite din acest roman cvasi-necunoscut. Dosarul e redeschis în 1970,  deci după moartea scriitorului, când în revista „Manuscriptumˮ, sub titlul „Un roman uitat. Mariana Vidraşcu”, se tipăreşte cea mai mare parte a scrierii cu pricina, împreună cu un preambul istorico-literar lămuritor semnat de Perpessicius şi de Corin Grosu.[4]

În ultimul deceniu al vieţii este directoarea unui azil la Vălenii de Munte, unde predă şi limba franceză.[5] Moare la 20 septembrie 1940, la Bucureşti.

Despre aceasta, Eugen Lovinescu nota, „Copil superior înzestrat, pe care mizeria, nefericirile familiale şi îndeosebi boala îl sensibilizează extrem, Nataliţa vădeşte o maturitate precoce, cam moralizatoare şi prea exaltată. Din volumul Tulburarea (1923) se remarcă nuvela Moştenirea, în care banul dezlănţuie în familia lui Costache Marian interese şi pasiuni puternice. Deşi abordează cu predilecţie subiecte duioase, romantice, sentimentale, proza autoarei evită excesul lacrimogen datorită, în primul rând, unui „stil ferm şi mat”.[6]

[1] Constantin Tomşa, Personalități ale culturii din județul Neamț, Editurile Crigarux & Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2014, p. 73; George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p.676.

[2] http://zch.ro/inscriptii-nemtene-insemnari-despre-constanta-marino-moscu/; Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, p. 575-76.

[3] http://zch.ro/o-poveste-cu-iz-romanesc/.

[4] http://zch.ro/o-poveste-cu-iz-romanesc/.

[5] http://zch.ro/o-poveste-cu-iz-romanesc/.

[6] http://www.referatele.com/referate/romana/Constanta-Marino-Moscu/index.php.