Mihai David-Ghindăoanu, cărturarul ce a organizat casa memorială „Vasile Contaˮ
S-a născut la Ghindăoani la 14 martie 1907. Cursurile primare în satul natal, Şcoala Normală de Băieţi „Gheorghe Asachi“ din Piatra Neamţ, promoţia 1927. La terminarea școlii, este trimis la cerere în Basarbia, în satul Negroaia, Cetatea Albă, ca director al școlii. După un periplu pe la școli din Basarabia, Sibiu, Sighișoara și Bacau, în 1930 vine în satul natal. În periaoda 1932-1938 este de multe ori arestat și chiar suspendat din învățământ în 1934, pentru apartenența sa la mișcarea legionară.

Învăţător în Bălţăteşti şi Ghindăoani, om deosebit de cultivat, prin scrisul său s-a impus în viaţa spirituală a judeţului Neamţ. Colaborează la revistele: „Reformatorulˮ, „Avântulˮ, „Revista Corpului Didacticˮ, „Petrodavaˮ,  „Ceahlăulˮ, „Graiul dăscălimiiˮ din Sighișoara și la alte reviste din Iași și București. După 1948, a fost învinuit de politică legionară, arestat şi condamnat, interzicându-i-se să profeseze aproape două decenii. Despre acest episod într-un interviu acordat în 1998, lui Leonard Relea de la ziarul „Timpulˮ, mărturisea: „Da. Am avut gradul de adjunct al comandantului regional. Câțiva ani am fost șeful legionarilor pe județul Neamț. În 1933, am candidat pe liste alături de Nechifor Crainic. Când a fost asasinat Căpitanul, eu mă aflam la Predeal, într-un sanatoriu: eram bolnav cu plămânii. Când au venit comuniștii la putere, au insistat să intru măcar în Frontul Plugarilor. Dar i-am refuzat. Am înființat un gimnaziu, dar primarul de atunci ne-a evacuat. Așa că am ținut cursurile în casa părinților mei. În 1948, am fost arestat și trimis la o închisoare din Suceava. M-au anchetat ei un timp, dar apoi mi- au dat drumul. Timp de 19 ani, nu am fost primit în nici un loc de muncă”.
Contribuţie meritorie la organizarea casei muzeistice Vasile Conta, din satul natal al filosofului (1992), dar din păcate muzeul nu a fost deschis niciodată. Prezent la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, la Chişinău, Orhei, Bălţi. A donat biblioteca personală oraşului Orhei. Se stinge din viață la 18 martie 1999 în Ghindăoani, Neamţ.
Opera sa literară cuprinde scrierile: comedia Fluierul fermecat, 1938, Din problemele şcolii primare,1942, Memoriul meu de Th. I. Ştefan (șăranul autodidact născut la Ghindăoani în 1852), 1974; Viaţa mea 1984; Ultima vacanţă şi Aventurile lui Singurel 1995 şi Mândră Basarabie, dulce Bucovină, 1997.  „Viaţa filosofului Vasile Conta” 2010. Publică în revista „Însemnări ieșeneˮ, schița Compania sanitară, cu pseudonimil Mihai Ghindă.
În cartea Crîncenul veac XX si ororile sale, apărută postum la Editura “Timpul”, în 2005, cu o prefată de Adrian Alui Gheorghe, o carte de amintiri zguduitoare, Mihai David-Ghindăoani povesteşte cu câte sacrificii a cumpărat el cartea de poezii a lui Mihai Eminescu şi împrejurările (hazlii pentru cititor, dureroase pentru el) legate de acest eveniment mult aşteptat din viaţa sa. “Istoria literaturii române o făceam în clasa a cincea, dar eu o citisem demult din cartea respectivă a fratelui meu Neculai. De aceea doream foarte mult să am poeziile lui Eminescu. Costau însă mulţi bani şi, pe atunci, ca întotdeauna, mă întâlnisem foarte rar cu aceşti zei atotputernici. Îmi făcusem obiceiul ca în fiecare vacanţă de vară să-mi petrec o săptămână-două la fratele meu de la Buhuşi. Avea locuinţă în oraş dar vara se muta cu toată familia “la vie”. (…) Când mi-am adus aminte că şi părinţii meu aveau nevoie de ajutorul meu, i-am spus bădiei că a doua zi îmi iau traista în băţ şi plec. Bădia, drept răsplată pentru munca depusă, mi-a dat o hârtie de o sută de lei, care, după socotelile sale, trebuia să ajungă pentru plata biletului de tren până la Piatra Neamţ şi pentru a celui de autobuz până la Ghindăoani şi chiar să-mi mai rămână şi mie câţiva lei. (…) În drum spre gară mi-a venit o idee năstruşnică. Să nu mă ating de aceşti bani, ci să mă urc în tren fără bilet. Numai aşa îmi puteam împlini visul de a putea să cumpăr poeziile lui Eminescu. (…) Cu acest gând m-am urcat în tren. Dar nu întotdeauna sunt Paştile. Abia ieşisem din Buhuşi şi a apărut conductorul şi un controlor. Am îngheţat. Am ieşit pe furiş prin celălalt capăt al vagonului şi m-am încuiat în WC. Credeam că astfel am scăpat, dar n-au trecut nici două minute şi aud bătăi în uşă. “Pardon!”, am strigat eu indignat, dar degeaba. Bătăile s-au repetat şi mai puternic. Am fost nevoit să deschid. A urmat un dialog scurt: – Biletul. – N-am. – Urmează-ne! I-am urmat. Şi astfel am defilat prin restul vagoanelor împreună cu cei doi cerberi ai CFR-ului şi vreo trei ţigani, găsiţi fără bilet ca şi mine. Când am ajuns la Podoleni, am fost daţi jos şi controlorul a strigat la ceferistul de pe peron: “Ia-i pe ăştia şi du-i la birou să le întocmească actele!”. M-am îndreptat spre birou împreună cu cei trei ţigani, dar eu mi-am continuat drumul foarte calm şi am ieşit din gară. Ceferistul căruia i se strigase nu şi-a închipuit că şi ei fac parte din “ăştia” şi astfel am scăpat de primejdie. Când m-am văzut la şosea, am întins-o voiniceşte la drum, folosind acelaşi mijloc de locomoţie cu care sfinţii apostoli au cutreierat pământul. Astfel am parcurs cei 25 de kilometru care mă despărţeau de Piatra Neamţ. Cănd mă simţeam obos it, mă încurajam cu o odă adusă mersului pe jos, pe care o ştiam încă din şcoala primară: Mersul pe jos / E cel mai frumos / Că toate le vezi / Şi le cercetezi”. E drept că picioarele nu erau deloc încântate, dar cine le lua în seamă? În clipele acelea, inima ajunsese la putere în fiinţa mea şi o conducea în cel mai sever regim dictatorial. Puteau deci să se plângă mult şi bine bietele mele picioare. Cu un astfel de regim e de la sine înţeles că n-am făcut nici cel mai mic popas până nu am ajuns la librăria domnului Vasile M. Ionescu. I-am întins suta de lei iar el mi-a pus în mână comoara râvnită…”.
Despre prima ediție a lucrării, Crîncenul veac XX si ororile sale, (2005), poetul Adrian Alui Gheorghe își amintește că înainte de “a pleca” ( a murit la 17 martie 1999, la 92 de ani) „m-a căutat ca să-mi încredinţeze un manuscris autobiografic, “Viaţa mea”, care a văzut lumina tiparului sub titlul “Crîncenul veac XX şi ororile sale”. Iată ce spune la începutul cărţii-testament: “Am mers braţ la braţ cu acest secol, înfruntînd împreună toate evenimentele ce au avut loc. Peste 90 de ani! Frumoasă longevitate, nimic de zis. Din păcate anii, oricît de mulţi ar fi, nu sînt altceva decît un şir de zerouri, care o mie de-ar fi, nu înseamnă nimic, dacă nu au înaintea lor o cifră de valoare (…). Ca dintr-un bilanţ întocmit corect şi cinstit, oricine poate vedea că întreaga mea viaţă n-a fost altceva decît un şir de grele şi dureroase înfrîngeri. Cu toate acestea nu mă plîng, ci mă mîndresc cu ele”. Tocmai de asta îl pomenesc  pe Mihai David-Ghindăoani.., pentru impulsul optimist pe care îl imprimă, prin exemplul vieţii sale, celui care e pe cale să cadă, celui care e deja căzut…ˮ

Prof. Emanuel Bălan