Sfântul Ioan Botezătorul a fost puntea de legătură între două lumi sau „pecetea celor două Testamente”, cum se menţionează în acatistul sfântului. El reprezintă zbuciumul, durerea unei lumi care se stingea şi al cărei ultim reprezentant era, anunţând – în cuvinte aspre, dar precise – apropierea unei noi lumi, renăscută în Hristos. Şi după ce şi-a îndeplinit rolul, vocea celui ce strigă în pustie a tăcut, pentru ca, puţin mai târziu, să fie stinsă prin moartea sa de martir, după ce întreaga lui viaţă a fost o mucenicie în duh. Mărturia şi mărturisirea sa poartă însă un nimb de slavă de-a pururi. Acestei slave se vor face părtaşi toţi cei care şi-au aşezat pe frunte această cunună prin jertfa vieţii lor; prin ea, se fac celorlalţi lumină călăuzitoare spre adevărata viaţă.