Româncele sunt cea mai mare forţă de muncă pentru îngrijirea bătrânilor. Italienii le numesc „badante”.

Lenuţa Pralea este una din multele românce care au plecat de lângă familie ca să muncească în Italia, în Bologna. Femeia este de loc de lângă Târgu Neamţ. De 14 ani, însă, e în Peninsulă.

Are grijă de o bătrână cu demenţă senilă pe care o scoate zilnic în parc, iar duminica duce la biserică. Românca a devenit un fel de umbră a bătrânei, care nu este capabilă să se descurce singură.

Spune că nu mai are viaţă, că totul se rezumă la muncă. În România a lucrat ca şi contabilă. Soarta a pus-o la grele încercări, pentru că un copil i-a murit, iar pe celălalt a fost nevoită să îl lase de mic în grija celor de acasă ca să poată veni la muncă aici, să îi întreţină.

Nu este uşor să fii badantă. Şi aceasta, în primul rând, pentru că trebuie să renunţi la mândrie.

„Trebuie să îţi impui, în primul rând, mândria nu există! Pierzi tot! Mândria nu există. Şi apoi crezi că tot timpul va fi cineva care să te jignească. Trebuie să treci deasupra”, a precizat Lenuţa Pralea, potrivit stirileprotv.ro.

În cele mai multe cazuri din Italia, fie bătrânul, fie copiii sau rudele lui le tratează înjositor, când văd femei din Estul Europei sau din Asia, care acceptă, pe bani relativ puţini, să fie la dispoziţia lor zi şi noapte. A simţit şi Lenuţa, la familia la care a lucrat acum câţiva ani, unde a avut grijă de soţia unui bătrân.

Acesta îi vorbea urât, spunându-i că ea este sclava lui şi că trebuie să fie sclavă şi în pat. Şi banii primiţi erau puţini, 400 de euro pe lună.

Lenuța a lăsat acasă un copilaş, care peste ani a devenit un tânăr cu o adolescență plină de reproşuri la adresa ei. De altfel, şi soţul şi părinţii ei au condamnat-o pentru că şi-a părăsit căminul.

Femeia spune că băiatul nu are nici o vină şi că toată vina este a ei, pentru că l-a lăsat singur.

Potrivit medicilor, anul trecut, peste 3 mii de femei au fost internate la Institutul de Psihiatrie Socola, cu depresie. Sunt date alarmante, pentru că sunt în creştere.

Lenuţa spune că trebuie să muncească, atât cât mai poate, dar se gândeşte că de ea nu va avea nimeni grijă.

Presa italiană le-a denumit „deţinutele albe” fiindcă îşi asumă un rol de prizonierat benevol într-o închisoare a bătrânilor cu diferite probleme. Renunţă la viaţa şi la fericirea lor ca să le asigure un trai decent copiilor şi, cu fiecare an care trece, e tot mai greu de ieşit din această suveică.